Într-o cameră goală, întunericul și liniștea acaparează totul în jur. Telefonul se aprinde. Mă ridic din colțul meu. E un semn? Nu. Doar mă anunță că nu mai am baterie. Dar totuși..dacă.. Brusc îl ridic de pe podea. Apelez. Dar nu am suficient semnal. Mă plimb câteva secundă. Reflectez un pic. Oare să mai sun? Sau mai bine nu! Dar văd că toțuși, semnul a apărut. Mai încerc o dată. Acum nimic nu mă mai poate opri. Televizorul nu se aude, pisica doarme iar muzica e oprită de mult. Acum doar liniștea asurzitoare îmi sună până în cel mai adânc colț al corpului. Îmi pot auzi inima cum bate. Puternic. Închid ochii și apăs pe verde. Bine, deci sună. Îmi mușc buza inferioară și sper să nu fie supărat atunci când răspunde. Răspunde. Gălăgia care se aude prin telefon răsună în toată camera și firar! are acel ton ciudat! E sigur puțin trist după discuția de mai devreme. Închide. E încă întuneric, telefonul s-a blocat. Super, demențial. Dar lumina de afară bate spre acel loc al meu.. Știu că va suna. Și cum credeam, sună! Răspund. Nu are farmec să spun tot. Esențialul contează. Suntem bine? Suntem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu