O nouă dimineață, o nouă alegere

În zgomotul asurzitor al ploii mi-am început dimineața. M-am ridicat din pat, încă eram somnoroasă, nu îmi dădeam sama ce se întâmplă încă. Amintiri vagi îmi treceau prin minte, oare a fost doar un coșmar care acum s-a terminat? Nici vorbă că-ci la atingerea inimii am simțit-o că nu mai bate. Mă simțeam goală, tristă, singură, îndurerată dar cu toate astea, sunt bine. Și am schițat un zâmbet ca să ascund adevărata durere.
Nu mai erau două păreri diferite în mintea mea ci doar una și atunci mi-am amintit că în noaptea precedentă o parte din mine a murit. Așteptări? Nu, nici una. Știu ce am de făcut, cum, când și unde am greșit. Simțeam de dimineață că trebuie să repar ceva, că trebuie ca totul să se întoarcă la normal. Dar cum? Dacă nici măcar nu îmi pot păstra zâmbetul constant pe față. Am învățat din greșeli dar timpul nu șterge nici un moment în care am luat decizii prostești așa că e doar datoria mea să mă lupt cu trecutul. Singură, da, singură. Căci atunci când faci lucruri prostești nimeni nu mai are încredere în tine, nici măcar tu. Mai întâi trebuie să mă iert pe mine apoi să am speranța că și alții mă vor ierta.
Îmi e frică că nu mai are cine să îmi facă inima să bată, o simt cum abia mai izbutește să mai pompeze din când în când sângele în corp. Îmi e frică, la un moment dat va ceda, simt că mai curând decât mă aștept eu.

Umbre

-Și ZBENG! Realitatea tocmai te-a lovit. Ce vei face acum? Ai atâtea întrebări la care numai tu îți poți răspunde și alegi calea în care te îneci într-un ocean de lacrimi. UAU. Ce realizare. Dute și uită-te în oglindă și spune-mi sincer dacă îți place în ce te-ai transformat: bruta, monstru. Doar 2 cuvinte care te-ar putea caracteriza. Sa nu începi să plângi! Știu că ai de ce dar uite cât de mult rău îți faci singură. Iubirea s-a transformat din ceva plăcut care se manifesta prin explozia inimii și a minții de sentimente în ceva întunecat...
-Și îl văd cum mă dă iar la o parte, îmi spune lucruri care mă distrug din interior în exterior. Și acum dacă ar vedea asta s-ar enerva și m-ar critica, nu ar înțelege.
-Cât poți fi de patetică. Dar e un cuvânt prea dur. Nu mai miji ochii ăia la mine că nu mai are rost să plângi. Lacrimile tale mă transforma pe mine în ceva mai puternic. Abține-te!
Strigătul puternic o sperie și mai tare. Din ochii umflați și roșii mai ieșeam pe furiș alunecând rapid pe obrajii palizi, putreziți de atâtea zile..Nu se putea abține să nu plângă.
-Tu chiar nu vezi nu-i așa? Ești o proastă! Chiar asta ești! Și una din nou trebuie să fie mai dură. Veriga slabă nu câștigă niciodată! O să mori iar din tine nu voi mai rămâne decât eu. Și voi fi de nerecunoscut. Nici nu știi cât vei regreta fiecare moment în care te-ai sinchisit să plângi pentru nimic. Ai adunat atâta ură în mine, atât de multă mânie...
Glasul se cufundă și mai mult într-o melancolie sumbră. Instaurând o frică și mai mare în parte unde lacrimile curg șiroaie nemăsurate.
-Prostuțo! Ce ai făcut?
Un râs abundent a umplut întreaga încăpere. Ironia din vocea ei răsuna încontinuu și încontinuu.
-Ridică-te! țipătu-l s-a amplificat și s-a pierdut în ecoul camerei goale- Uite cum te dărâmă o nimica toată! Vrei să fii puternică? Atunci de ce îți mai pui inima la bătaie când știi ca nu mai ai mult din ea și o pierzi?! Ridică-te și răspunde-mi!
O împinse-se cu toată puterea ei malefică și fata căzu și mai tare.Apoi a continuat:
-Ești conștientă că în scurt timp nu mai rămâne nimic din tine nu? te-ai oferit pur și simplu pe ce bază? Sentimente? Recunoaște că îți e frică, că nu mai ești în stare nici măcar să respiri normal. Spune-o cu voce tare, poate așa te aude și marea ta dragoste! Spune că e infernal să trăiești în toată răceala asta!
Dar tăcerea era și mai abundentă, copila firavă, gingașă și iubitoare se pierdea încet dar sigur în lumina care pălea cu fiecare răutate pe care cealaltă o sorbea din sufletul celei bune. Dar deja nu mai rămânea nimic din ea.
-Ți-a luat tot nesăbuito! i-a revenit zâmbetul demonic pe față- Nu mai ai nimic! Inima ta e bucățele și nu o mai poți reface. Sentimentele tale sunt o jucărie pentru el reformulez: Tu ești o marioneta a lui!
A lăsat capul plecat, încă nu se putea opri din plâns dar a avut puterea să nege acest lucru.
-Tu îmi spui mie că nu e așa? Când toată lumea vede asta? Toți te judecă ”păpușă”.
-De ce mă chinui! Tu chiar nu înțelegi, el mă iubeș...
Cu un ultim oftat și cu lacrimile în ochi care vroiai să termine cuvântul a inchis ochii.
-Ți-am spus că te-a distrus!
Și-a lăsat ușor capul plecat spre ea și a plecat ascunzându-se în umbrele nopții.

5 am

O cameră plină de întuneric. Țigara aprinsă ținea loc de lumina puternică a becului care mi-ar fi ars lacrimile dacă ar fi luminat. Capul îmi era plecat spre scrumieră. Cafeaua acum rece zăcea într-o ceașcă uitată de trecerea timpului. Locul era cufundat în tăcere. Poate doar o melodie se mai auzea din telefon, cea care îmi dădea dorința de a trece peste. Simplu.
Soarele ar fi vrut să pătrundă în casă, dar draperiile indestructibile nu îi permiteau. Ceasul arăta ora 5 am. Aveam mai mult de 24 de ore de când ochii îmi erau ațintiți numai pe mess. Așteptând. De parcă ar mai fi intrat, aș mai fi vrut să îl ascult când îmi spune că îi pare rău. Nu aveam de gând să mai stau, jur că vroiam să ies și să mă arunc în pat cufundându-mă în lacrimi în locul unde lui ia plăcut odată să stea.
Cedasem psihic cautând un motiv bun pentru a evada din lumea lui pustie,încărcată. Mă plimbam de colo colo-auzind cum inima îmi țipă de durere- prin casă încercând să nu mă ucidă melancolia, neliniștea. În baie, în fața oglinzii stăteam nemișcată. Am întins mâna pentru a aprinde lumina slabă. Am ridicat capul speriată. Îmi era frică să mă privesc. Dar am ridicat ochii pei roșii, plini de ură. Mi i-am clătit cu apă rece dar roșeața nu vroia să dispară. Mi-am spus că nu are rost să fac drame de genu. Dar cum poți să-i spui asta unei inimi frânte. De parcă ea te-ar asculta. Am râs gândindu-mă că sunt o idioată. O simplă idioată care spera...

Tristețea/Tu

Nu vreau că ăsta să fie un mesaj de adio. Dar dacă ar fi, ți-aș spune să te întorci. Îmi e dor de tine!
O dată cu vacanța, s-a dus și el.
Nu de tot. Dar pentru ceva vreme. Am căutat să nu plâng. Dar în oglinda retrovizoare de la jafu fără frâni , i-am văzut iar ochii pătrunzători. M-am abținut. Jur! Dar e greu.
E tristețe!

Suntem bine? Suntem!

Într-o cameră goală, întunericul și liniștea acaparează totul în jur. Telefonul se aprinde. Mă ridic din colțul meu. E un semn? Nu. Doar mă anunță că nu mai am baterie. Dar totuși..dacă.. Brusc îl ridic de pe podea. Apelez. Dar nu am suficient semnal. Mă plimb câteva secundă. Reflectez un pic. Oare să mai sun? Sau mai bine nu! Dar văd că toțuși, semnul a apărut. Mai încerc o dată. Acum nimic nu mă mai poate opri. Televizorul nu se aude, pisica doarme iar muzica e oprită de mult. Acum doar liniștea asurzitoare îmi sună până în cel mai adânc colț al corpului. Îmi pot auzi inima cum bate. Puternic. Închid ochii și apăs pe verde. Bine, deci sună. Îmi mușc buza inferioară și sper să nu fie supărat atunci când răspunde. Răspunde. Gălăgia care se aude prin telefon răsună în toată camera și firar! are acel ton ciudat! E sigur puțin trist după discuția de mai devreme. Închide. E încă întuneric, telefonul s-a blocat. Super, demențial. Dar lumina de afară bate spre acel loc al meu.. Știu că va suna. Și cum credeam, sună! Răspund. Nu are farmec să spun tot. Esențialul contează. Suntem bine? Suntem!

The end!

Nu este ușor, dar știa asta și ea a trebuit să o facă...
Renunțând la el putea să trăiască liniștită,mai ales după tot răul provocat, după toată durerea și suferința. Nu a avut un discurs prea lung, a știut unde să lovească.
Într-un peisaj sumbru de toamnă târzie, în locul unde și-au furat unu altuia săruturi, ea a început să îi mărturisească tot ce o apăsa:
-Totul are o limită! Gata! Nu mai sunt aceeași proastă din care poți face ce vrei.
Ochii ei mari încercau cu neputință să caute prin peisajul pustiu, întunecat, ochii lui verzi și siguranța pe care o găsea mereu în ei. Dar de această dată, s-a pierdut. Nu a mai simțit nimic.
-Vroiam să știi că...
Dar brusc se oprește... înghite în sec, privește fix, gândurile ei se derulează. Știe ce trebuie să spună, a mai făcut asta de atât de multe ori, dar ceva o reține. Ultimul cuvânt răsună ca un ecou ”Adio!”
Continuă:
-Aș prefera să cred orice, dar m-am săturat să-ți pot citi minciuna în ochi și să-ți simt trădarea prin toți porii.

Un fel de rămas bun!

V-ați dat vreodată seama cât de scurtă poate fi viața? Că putem pierde totul într-o secundă?
El nu mai e.Căci a refuzat să mai trăiască.Viața lui nu era simplă, căci după pierderea tatălui și a surorii (9) care au decedat în urmă cu 5 ani tot într-un accident de mașină, la acesta fiind martor și Alex, colegul nostru.
Aflarea veștii?! Cred că ne-a uimit pe toți. Ne pare rău pentru el. Sunt curioasă în schimb ce a simțit în ultimele momente din viața lui. În acele secunde, când mașina a intrat din plin în el. Oare realiza ce i se întâmplase?
Întrebările sunt multe iar răspunsurile doar el le știe acum.
Regretăm. Acum, cu părere de rău, spunem că suntem mai puțini. Că un glas ,un suflet, este în minus în clasa gălăgioasă de la etajul 1. Dar știm cu toții, că acolo de unde e acum, ne privește și e mândru de noi că îi putem îndeplini ultima dorință.
Partea cu dorința ni s-a părut tuturor ciudată. Căci Alex, i-a spun unui coleg că nimeni nu mai vine pe la el, că l-am uitat și că ar vrea să ne vadă pe toți, măcar la moartea lui.
Dragă Alex, îți spunem că vom fi cu toții, mâine, la înmormântarea ta.
Cu sincere regrete, a ta colegă, Sabina!