5 am

O cameră plină de întuneric. Țigara aprinsă ținea loc de lumina puternică a becului care mi-ar fi ars lacrimile dacă ar fi luminat. Capul îmi era plecat spre scrumieră. Cafeaua acum rece zăcea într-o ceașcă uitată de trecerea timpului. Locul era cufundat în tăcere. Poate doar o melodie se mai auzea din telefon, cea care îmi dădea dorința de a trece peste. Simplu.
Soarele ar fi vrut să pătrundă în casă, dar draperiile indestructibile nu îi permiteau. Ceasul arăta ora 5 am. Aveam mai mult de 24 de ore de când ochii îmi erau ațintiți numai pe mess. Așteptând. De parcă ar mai fi intrat, aș mai fi vrut să îl ascult când îmi spune că îi pare rău. Nu aveam de gând să mai stau, jur că vroiam să ies și să mă arunc în pat cufundându-mă în lacrimi în locul unde lui ia plăcut odată să stea.
Cedasem psihic cautând un motiv bun pentru a evada din lumea lui pustie,încărcată. Mă plimbam de colo colo-auzind cum inima îmi țipă de durere- prin casă încercând să nu mă ucidă melancolia, neliniștea. În baie, în fața oglinzii stăteam nemișcată. Am întins mâna pentru a aprinde lumina slabă. Am ridicat capul speriată. Îmi era frică să mă privesc. Dar am ridicat ochii pei roșii, plini de ură. Mi i-am clătit cu apă rece dar roșeața nu vroia să dispară. Mi-am spus că nu are rost să fac drame de genu. Dar cum poți să-i spui asta unei inimi frânte. De parcă ea te-ar asculta. Am râs gândindu-mă că sunt o idioată. O simplă idioată care spera...