În zgomotul asurzitor al ploii mi-am început dimineața. M-am ridicat din pat, încă eram somnoroasă, nu îmi dădeam sama ce se întâmplă încă. Amintiri vagi îmi treceau prin minte, oare a fost doar un coșmar care acum s-a terminat? Nici vorbă că-ci la atingerea inimii am simțit-o că nu mai bate. Mă simțeam goală, tristă, singură, îndurerată dar cu toate astea, sunt bine. Și am schițat un zâmbet ca să ascund adevărata durere.
Nu mai erau două păreri diferite în mintea mea ci doar una și atunci mi-am amintit că în noaptea precedentă o parte din mine a murit. Așteptări? Nu, nici una. Știu ce am de făcut, cum, când și unde am greșit. Simțeam de dimineață că trebuie să repar ceva, că trebuie ca totul să se întoarcă la normal. Dar cum? Dacă nici măcar nu îmi pot păstra zâmbetul constant pe față. Am învățat din greșeli dar timpul nu șterge nici un moment în care am luat decizii prostești așa că e doar datoria mea să mă lupt cu trecutul. Singură, da, singură. Căci atunci când faci lucruri prostești nimeni nu mai are încredere în tine, nici măcar tu. Mai întâi trebuie să mă iert pe mine apoi să am speranța că și alții mă vor ierta.
Îmi e frică că nu mai are cine să îmi facă inima să bată, o simt cum abia mai izbutește să mai pompeze din când în când sângele în corp. Îmi e frică, la un moment dat va ceda, simt că mai curând decât mă aștept eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu